In perspectiva integrarii europene, sub aspect politic,
economic, cultural, nu trebuie desconsiderata dimensiunea religioasa,
spirituala, in care popoarele se origineaza sau inradacineaza. Reevaluarea
culturala a componentei religioase pare sa fie legata de o evaluare
etico-politica. Insisi teoreticienii teologi recunosc faptul ca „in fata unei
societati care se ramifica si se fragmenteaza, care si-a pierdut
centrele de polarizare, adica
ideologiile, se simte tot mai mult nevoia de mediatori impartiali, de
institutii de dialog, de referinta la radacinile culturale comune” (Pajer,
2002, pp. 95-96). Se cunoaste faptul ca substratul de credinte, cu componentele
sale atitudinale, afective, volitive, sunt cele mai sensibile, mai putin
modificabile, fasonabile, alterabile. Trebuie tinut cont, in acelasi timp, ca
noul peisaj socio-religios care se profileaza devine din ce in ce mai
non-crestin, prin purtatari ce vin din arealuri culturale proxime sau
indepartate.
Orice proiect de integrare nu trebuie sa oculteze
multiplicitatea platformelor spirituale, ideologice. O educatie de tip „inter”
se impune acum ca niciodata (vezi Dasen, 1999, Perregaux, 1996, Rey, 1996).
Interconfesionalitatea reprezinta o ipostaza importanta a interculturalitatii.
Cetatenia europeana, spre care se aspira, se va baza pe felul in care vom
gestiona multiculturalitatea si multiconfesionalitatea.
Termenul de integrare
pare a fi destul de incomod, procurand disconfort si suspiciune. El poate
speria, de buna seama. Acesta trimite la o realitate conceptuala mobila,
deschisa, improbabila. Energiile lui semantice pot deborda imprevizibil, pot fi
folosite in mod abuziv (sunt exemple in acest sens, mai ales in spatiul
politic).
Afirmam de la bun
inceput ca vom viza in cele ce urmeaza posibilitatea integrarii continuturilor de predat la disiplina
Religie, si nu a realitatilor la care trimit aceste continuturi, adica a
ipostazelor diferitelor confesiuni sau religii. Vizam, deci, un plan
metadiscursiv, si nu cel al discursurilor practice propriu-zise care il
alimenteaza, il intretine. De altfel, este lucru stiut ca, din punct de vedere
epistemologic, cu cat urcam mai „sus” pe linia de-contextualizarilor,
de-subiectivizarilor si „descarnarilor” de materialitate, cu atat mai mult se
poate face loc apropierilor, sintezelor, unificarilor. Daca pe planul
realitatilor integrarile sunt problematice sau de nedorit (iar, din acest punct
de vedere, confesiunile nu se pot unifica, intrucat acestea fiinteaza tocmai
prin specificitatea lor, prin particularitatile dogmatice, ritualice,
expresive, implicative etc.), pe planul cunoasterii si al prezentarii lor (in
context didactic) unificarile devin posibile si chiar de dorit. Unii
cercetatori avanseaza ideea ca din punct de vedere dogmatic nici nu se pune
problema unei alinieri sau puneri de acord ideatic, ceea ce ar anula propriul
religiilor sau confesiunilor. "Religiile, in calitate de expresii umane,
sunt structuri ale unei gandiri si ale unei viziuni despre lume. In calitate
de astfel de structuri, ele nu pot sa se intalneasca. Intalnirea se poate face
numai intre persoanele care practica religiile in chestiune sau adopta aceste
viziuni despre lume. Altfel spus, baza intalnirii este laicitatea (subl. n.), adica o situatie sau o stare unde existenta
umana este din plin garantata, ca si libertatea de a trai, de a gandi si de a
exprima" (Nayak, 1992, p. 109). Dialogul efectiv se realizeaza in plan
formal, academic sau intre practicantii diferitelor confesii, in calitate de
simpli cetateni. Oricum am vedea lucrurile, apropierea este benefica si ea
intareste umanismul pluralist pe care epoca noastra incearca sa-l construiasca. Citeste intreg materialul
