Promoția 2026 - Psihologie, învățământ la distanță

Vineri, 19 iunie s-a desfăsurat ceremonia cursului festiv al promoției 2026 Psihologie ID din cadrul Facultății de Psihologie si Științe ale Educației. Îi felicităm sincer pe toți membrii promoției pentru absolvire. Reproducem discursul emoționant al absolventei Simona Coste, discurs ce sintetizează magistral experiența studenților ID din Facultatea noastră.

Distinși profesori, dragi colegi, dragi invitați,
Imaginați-vă o casă
O casă în care se locuiește bine. Are o structură exterioară, o fundație rezistentă, iar pereții ei au prins de mult forma vieții de zi cu zi. Poate fi o casă solidă, ridicată de cineva acum zece, cincisprezece, douăzeci de ani.

Asta e prima carieră, primii ani de adult cu rosturile lor, locul în care fiecare dintre noi s-a așezat la un moment dat.

Cei mai mulți oameni rămân aici și asta e perfect normal.

Dar pentru unii vine o zi când nu mai ajunge lumina într-o cameră. Sau unii se opresc în prag și ascultă cum sună un perete când îl bați cu palma. Plin, sau gol.

De obicei nu te apuci să spargi ziduri portante în mijlocul unei vieți întregi. E praf, e nesigur, tulburi liniștea celor din jur.

Și totuși, noi, cei din această promoție, exact asta am făcut. Am intrat în propria noastră casă cu ciocanul în mână. Nu am dărâmat-o de tot – am păstrat fundația maturității noastre. Dar am început să spargem zidurile vechi, în timp ce locuiam în ea.

Iar facultatea de Psihologie ne-a oferit cadrul necesar pentru a ne reconstrui structura de rezistență din mers, dovedind că neuroplasticitatea nu este doar un mit din manualul de neuroștiințe, ci un șantier asumat.

Trebuie să recunosc că mi-a fost greu să scriu acest discurs pentru că deși îl rostesc eu, nu este despre mine, este despre voi, despre noi. Despre cei care nu am venit aici să adunam credite. Ci am venit ca să ne consolidăm și să ne extindem propria structură de rezistență, să o întărim atât cât să poată susține camere noi.

Și știu acest lucru pentru că am făcut ceea ce face orice student la Psihologie când are emoții: un studiu transversal cu metodologie mixtă.

Obiectiv: Am aplicat un chestionar pentru investigarea profilului socio-demografic al cohortei și a relației dintre reconversia profesională și reconstrucția identitară. (scuze, cred ca aici am intrat prea mult în mindset de licență).

Voi trece direct la secțiunea de rezultate și discuții:

44 de participanți, vârsta medie 38.6 ani cu interval de vârstă 20-56 de ani, grup majoritar în interval 35-50 de ani. 88.1% din participanți cu nivel de studii universitare iar 61.4% au ales Psihologia ca a doua facultate

Țări de proveniență 8: România plus 23% diaspora: Belgia, Elveția, Germania, Olanda, Spania, Franța, Marea Britanie.

Printre noi se află profesori, educatori, consilieri școlari, asistente medicale, kinetoterapeuți, polițiști, jandarmi, specialiști în resurse umane, manageri, oameni din mediul corporatist, consultanți, coachi și antreprenori.

Dar indiferent de vârstă, de profesie, de locul din care am pornit, am venit la această facultate pentru am simțit că mai este ceva de descoperit, de înțeles, de construit.

Am venit la această facultate, așa cum mi-ați mărturisit unii ”cu ideea de a mă vindeca pe mine”, alții pentru „a-mi urma un plan care a stat în așteptare timp de 18 ani”, pentru „un vis din tinerețe” sau, așa cum spunea o colegă foarte frumos pentru „o șansă la o carieră de vocație, nu de nevoie”.

Acești 3 ani au fost un test de ”eu pot” – După cum ați scris chiar voi, „Am câștigat convingerea că sunt mai puternică decât credeam”; „nu există vârstă pentru a învăța”

Conform datelor, am învățat cel mai mult acasă în bucătărie, dar și pe drum (în avion, în tren, în aeroport) sau la muncă în pauze și noaptea, după ce culcam copii. Și dacă tot vorbim de copii raportez un număr de 46 de copii cu o medie de vârstă de 10.7 ani. Materii preferate: introducere în psihoterapie, psihologie cognitivă, neuroștiințe. Materiile cele mai grele: statistică, BTP, metode de cercetare.

Iar surpriza cea mai mare nu au fost neapărat materiile ci noi înșine: spune o colegă „Am descoperit resursele interioare pe care nu credeam că le mai pot accesa”, sau „că pot citi și reține 300 de pagini în 24 de ore”.

Dar fiecare descoperire a avut un preț. Părinții au sacrificat cel mai des timpul cu familia (54%) iar cei mai tineri dintre noi au sacrificat somnul și timpul liber. La nivel de raportare, timpul petrecut pe drum a fost de 5900 de ore cu o medie de peste 300 de ore pentru cei care locuiesc mai departe de Iași sau în diaspora.

În spatele fiecărui ”eu pot” stă o poveste.

Povestea colegei care a dat un examen în săptămâna în care a născut.

Povestea colegului care a învățat în mașină, în fiecare dimineață, înainte de examen.

Povestea colegului care a condus de la Sibiu la Iași sâmbătă noaptea ca să ajungă la examen duminică dimineața.

Povestea colegilor care au urcat ”în trenul de noapte spre Iași, care ajunge la 5.30 în gară”

Să spargi ziduri portante în mijlocul unei vieți întregi nu e ușor. E praf, e nesigur, tulburi liniștea ta și a celor din jur. Pentru că cei din jur vin cu rezistențe: ”Ce cauți acolo? Ce-ti mai trebuie ție? Au copiii nevoie de tine. Ce fac ei fără tine?” dar vin și cu încurajări ca în exemplul colegei care dedică această diplomă ”soțului ei, care a convins-o să nu renunțe în primul an”. Azi primim o diplomă, dar o parte din ea aparține și soților și soțiilor care au preluat responsabilități în plus, copiilor care ne-au împărțit cu suportul de curs și examenele, părinților, prietenilor și familiilor care ne-au susținut.

Dar după toate peripețiile și greutățile, Facultatea de Psihologie a fost locul cel mai prielnic pentru a face cunoștință cu noi înșine. Mulți am scris, în chestionarul de adio, aproape același lucru în cuvinte diferite: că am venit să ne vindecăm, că am venit să ne cunoaștem, că am construit o versiune mai matură și mai conștientă a noastră iar pentru unii dintre noi miza a fost chiar aceasta ”dedic această diplomă surorii mele, care a pierdut bătălia cu depresia – pe ea nu am reușit să o salvez dar simt că acum pot să fac o diferență în viețile altora”.

Asta a fost facultatea: cadrul în care ne-am extins arhitectura mentală. Cuvintele care descriu experiența noastră sunt ”transformare”, ”maturizare”, ”evoluție”, ”neuroplasticitate”, ”stretching mental”, ”întinerire”. Am intrat căutând un domeniu și am ieșit cu o identitate. Citez: ”Aveam nevoie sa trec prin acest proces si, cu toate momentele grele, cred anii acestia m-au modelat intr-un fel in care nu ar fi fost altfel posibil.”

Iar la această reconstrucție ne-au fost aproape distinșii domni și doamne profesori. Toți merită aprecierea noastră, sunt niște oameni extraordinari și de la fiecare am învățat câte ceva.

Aș vrea să nominalizez câteva persoane pentru că au existat câteva diferențe semnificative statistic:

Doamnele profesor Măirean și Popușoi pentru exigența însoțită de claritate și disponibilitate și pentru că au explicat materiile în moduri în care ne-a fost drag să învățăm.

Domnul profesor Robotă de care ne amintim cu toții pentru temele la Introducere în Psihologie. Doamna profesor Crumpei, Domnul profesor Dafinoiu, Doamna profesor Turliuc, Doamna profesor Muntele, Doamna Profesor Țepordei, Doamna Profesor Boza, Domnii profesori Holman, Constantin și Dîrțu care ne-au ajutat în acest proces de renovare și toți ceilalți pe care nu am spațiu să îi menționez.

De asemenea, mari mulțumiri lui Chat GPT. Noi suntem probabil prima generație care poate spune:

„Nu știu dacă ideea e a mea, a lui Kahneman sau a ChatGPT-ului.”

În acești ani Am studiat memoria și am uitat. Am învățat despre stres în timp ce eram stresați. Am studiat procrastinarea și am practicat-o intensiv. Practic, această facultate a fost un laborator de validare ecologică.

Iar când am deschis pentru prima dată DSM-ul cred că am făcut ceea ce a făcut fiecare generație de studenți la psihologie: Citești DSM-ul. Te regăsești la capitolul anxietate. Continui. Te regăsești la depresie. Continui. Te regăsești la tulburări de personalitate. Închizi cartea.

Și nu în cele din urmă dar trebuie să menționez și SPSS-ul care e ca o relație toxică. Nu îl înțelegi. Te face să plângi. Îți distruge încrederea în tine. Dar continui să te întorci la el. Adevărul e că singuri ar fi fost mult mai greu. Lucrul care apare în absolut fiecare răspuns din chestionar, dincolo de vârste și de granițe, e că ne-am ajutat unii pe alții.

La distanță, din opt țări, dintr-un grup care abia se cunoștea, am construit o comunitate. Citez „un grup care mi-a arătat că nicio sesiune nu e prea dificilă dacă o împarți cu oamenii potriviți”; și, așa cum spune o altă colegă, „am văzut că există altruism, că se pot închega grupuri cu scopuri comune fără a se sabota”

Vreau să vă spun, sincer, că sunt profund recunoscătoare că mi-ați fost colegi. Atât de frumoși, atât de receptivi. Dacă facultatea ne-a dat cadrul ca să ne reconstruim, voi ați fost zidul meu de sprijin.

Și aș vrea să închid metafora mea terapeutică astfel: Diploma pe care urmează să o primim e o cheie.

Iar casa pe care o deschide are acum camere pe care înainte nici nu le bănuiam, și ferestre prin care intră lumină destulă, cât să mai încapă, dincolo de noi, și cei pe care de aici înainte îi vom ajuta să-și asculte propriii pereți.

Și închei prin a vă felicita pe toți.

Pentru praful purtat pe haine, pentru drumurile de noapte, pentru weekendurile date la schimb, pentru curajul de a vă reconstrui. Ați dovedit, fiecare în felul lui, că se poate. Mai greu uneori, dar se poate. Și mă bucur nespus că am fost colegi de șantier.

Mulțumesc.