Actualități Științifice

Abandonul școlar reprezintă una dintre cele mai îngrijorătoare probleme ale sistemelor educaționale moderne, accentuată în ultimii ani de tranziția rapidă către medii de învățare digitale și online. Cercetările recente arată că factori tehnologici - precum calitatea conexiunii la internet, dificultăți legate de accesul la platformele de învățare sau lipsa sprijinului pedagogic în mediul digital - pot influența atât implicarea studenților, cât și decizia acestora de a continua sau a renunța la cursurile universitare în mediul online.

O analiză sistematică a literaturii de specialitate evidențiază un impact dublu al tehnologiei asupra retenției studenților: pe de o parte, tehnologiile digitale bine integrate și cu resurse adecvate pot susține învățarea și menținerea studenților în sistem; pe de altă parte, dacă platformele digitale sunt slab adaptate, experiența de învățare devine frustrantă, ceea ce poate spori riscul de abandon.

Autorii subliniază că succesul academic în învățământul online și reducerea riscului de abandon depind de mai mulți factori. Aceștia includ elemente specifice mediului digital, precum conectivitatea și competențele digitale ale studenților, dar și alți factori personali și sociali, cum ar fi izolarea resimțită, motivația pentru învățare, satisfacția academică și calitatea suportului educațional. Prin urmare, implementarea unor strategii pedagogice și tehnologice eficiente este esențială pentru a reduce diferențele de acces și pentru a sprijini persistența în studiu în epoca digitală.

Triada Întunecată este unul dintre termenii-vedetă ai psihologiei din ultimii ani. Conceptul a fost propus în 2002 și se referă la asocierea frecventă a trei trăsături considerate în general negative, dar non-patologice:

• machiavelismul,
• narcisismul subclinic și
• psihopatia subclinică.

Machiavelicii sunt indivizi cu tendința de a-i exploata pe cei din jur, manipulatori, reci din punct de vedere afectiv, pragmatici și cinici. Narcisiștii sunt aroganți, egoiști, au sentimente de superioritate, o stimă de sine exagerată (totuși fragilă) și cred că li se cuvine totul. În sfârșit, psihopatia circumscrie tendințe impulsive, răceală afectivă, înclinația de a căuta situații riscante, de a se comporta în manieră anti-socială și de a ignora remușcările.

În mod firesc, ne asteptăm ca indivizii dark triad să fie mai degrabă evitați și chiar respinși în interacțiunile cotidiene. Ne asteptăm ca ei să simtă nevoia să-și mascheze personalitatea reală, iar manifestarea pregnantă a trăsăturilor lor să-i facă nefrecventabili. Totuși, psihologii au demonstrat că, în viața reală, lucrurile nu stau așa. Persoanele dark triad nu sunt atât de stridente cum ne închipuim și nu există un consens în privința izolării și excluderii lor. Mai mult, în ultimul timp, cercetătorii au obținut probe empirice în favoarea ideii că unii dintre noi (mai cu seamă femeile) se simt atrași sexual de persoanele de tip Triada Întunecată.

Bărbații narcisiști au mai mulți copii nelegitimi decât cei cu scoruri reduse la trăsătura aceasta. Ei se laudă cu resursele lor, inclusiv cele materiale, într-o manieră care-i face foarte interesanți pentru femei. Machiavelicii raportează începerea activității sexuale mai devreme decât non-machiavelicii, au mai mulți parteneri sexuali de-a lungul vieții și adoptă ușor comportamente de coerciție sexuală. Psihopații au caracteristici (imoralitate, afișarea ostilității interpersonale moderate, încredere în atractivitatea sexuală personală) benefice pentru strategiile de a cuceri parteneri sexuali de scurtă durată. Este evident că cele trei trăsături combinate pot crea o impresie superficială de șarm. Aceasta ar putea apărea din cauză că indivizii dark triad sunt extravertiți și comunică (inclusiv non-verbal) foarte ușor. În plus, ei se auto-prezintă ca având o valoare foarte ridicată ca prieteni și ca parteneri sexuali. Pentru psihologii evoluționiști, Triada Întunecată repezintă o adaptare a masculilor din specia umană în vederea obținerii facile a partenerelor de scurtă durată.

Cu toții avem impresia că ne pricepem la interacțiunile sociale, le înțelegem profund în consecințele lor și putem profita de ele când este cazul. Totuși, un studiu recent a demonstrat că lucrurile nu stau deloc așa, ca nu anticipăm corect beneficiilor lor și că, mai mult, în anumite contexte le evităm, deși urmările lor ar fi pozitive pentru noi.

Nicholas Epley și Juliana Schroeder de la Universitatea din Chicago și-au pus o întrebare pe care, poate, ar trebui să ne-o punem cu toții: de ce nu comunică oamenii unii cu alții atunci când se află la câțiva centimetri unul de altul? Bunăoară, în tramvai sau în autobuz. Petrec minute bune, zeci de minute uneori, ignorându-se unul pe altul și arătându-se preocupat fiecare de gândurile lui.

De fapt, Epley și Schroeder și-au manifestat interesul pentru contextul de navetă. În studiul lor, intitulat ”Mistankenly seeking solitude” (Căutarea greșită a solitudinii), ei prezintă nouă experimente, majoritatea realizate pe teren și implicând subiecți navetiști. De exemplu, într-unul dintre experimente, ei au notat că oamenii sunt convinși că interacțiunea cu străinii este neplăcută. În alt experiment, în care au cerut subiecților să intre în vorbă, în timpul navetei cu trenul sau cu autobuzul, cu vecinii lor, au consemnat satisfacția produsă de aceste interacțiuni. Prin urmare, indivizii nu se așteaptă la rezultate pozitive în urma conversației cu străinii, dar sunt surprinși că interacțiunea le produce o stare de bine. ”Această percepție greșită”, remarcă cei doi autori, ”este cu atât mai nefericită cu cât naveta este recunoscută ca una dintre cele mai neplăcute experiențe din viața cotidiană a omului mediu”.

Concluziile lor sunt limpezi: avem tendința să ne reprezentăm eronat conectarea cu cei pe care nu-i cunoaștem și solitudinea nu e nicidecum o experiență mai benefică decât interacțiunea cu străinii. Iar sfatul lor este lipsit de echivoc: obținem doar avantaje dacă, în diverse situații, relaționăm cu ceilalți, în loc să ne izolăm.

Singura remarcă critică pe care am putea-o face cu privire la studiul publicat de Epley și Schroeder este aceea legată de non-atenția civilă (în limba engleză, civil inattention). Există, de fapt, o normă care ne îndeamnă, mai exact, ne obligă, să-i ignorăm pe ceilalți în locurile publice. O normă pe care a descoperit-o marele sociolog canadian Erving Goffman. Ea reglează felul în care pretindem (doar pretindem!) că nu suntem atenți la ceea ce alții fac în jurul nostru (de pildă, pe stradă, sau în autobuz), creându-le un sentiment de privatitate (folosim termenul acesta pentru a traduce ”privacy” din limba engleză). Evitând să-i privim insistent și să-i abordăm direct, nu-i ignorăm în mod nepoliticos ci, dimpotrivă, le arătăm respect.

Prin urmare, deși, desigur, au dreptate în raționamentele și demonstrațiile lor, Nicholas Epley și Juliane Schroeder ar trebui să ne arate, în plus, cum putem depăși norma aceasta fundamentală de conviețuire.

Unul dintre comportamentele de zi cu zi ignorate de psihologi până de curând a fost acela de a face fotografii. Abia în 2016 a apărut un articol în care se abordează – și se elucidează – această conduită. Ignorarea fotografierii a fost absolut bizară: toată lumea face poze astăzi cu telefonul, cu aproape orice prilej, în cele mai obișnuite situații. Pe Facebook, dar și pe Instagram, se uploadează miliarde de fotografii zilnic.

Este, firesc, prin urmare să ne întrebăm: practica fotografierii augmentează caracterul plăcut al unei experiențe sau, dimpotrivă, îl diminuează? Ne-am putea gândi că, dacă suntem preocupați să facem poze, de exemplu, în timpul vizitării cetății Sighișoara, atunci nu mai trăim plenar experiența, ci doar ne concentrăm să selectăm ceea ce merită fotografiat.

Autorii studiului la care ne referim au testat ipoteza potrivit căreia fotografierea amplifică gradul în care experiența este savurată crescând angajamentul personei față de experiența respectivă. Ei au făcut trei studii de teren și șase experimente de laborator și au reușit să confirme această presupunere. De pildă, subiecții care făceau turul orașului Philadelphia într-un autobuz etajat și care putea fotografia orice doreau (primiseră camere de la experimentatori după ce renunțaseră la telefoanele lor) au găsit excursia mai plăcută decât cei cărora nu li se dăduseră camere de fotografiat. Să menționăm că cei din condiția ”foto” au făcut, în medie, 35 de poze…

Persoanele care intenționează să facă fotografii privesc realitatea din jur mai atent. Ca să demonstreze ideea aceasta, cercetătorii au dat vizitatorilor unei expoziții ochelari care permiteau înregistrarea mișcărilor oculare. Subiecții care aveau posibilitatea să fotografieze au explorat mai atent fiecare exponat și au petrecut mai mult timp în fața fiecăruia decât cei lispsiți de această posibilitate.

Așadar, n-ar mai trebui să considerăm că cei care fac poze în cele mai banale împrejurări, folosindu-și telefonul, ratează experiențele. Dimpotrivă, ei par să se bucure mai mult decât noi de ceea ce văd și trăiesc. Fotografierea amplifică angajamentul față de experință și conduce astfel la o emoție pozitivă mai intensă.

Inteligenţa emoţională poate fi un important determinant al performanţei în muncă, iar studii recente arată că ea poate să conteze chiar mai mult decât personalitatea sau experienţa anterioară. Inteligenţa emoţională în contextul locului de muncă poate să fie definită ca fiind capacitatea de a înţelege, regla şi recunoaşte emoţiile în contextul specific al mediului de muncă. Iar cercetătorii de la Universitatea din Geneva au creat un nou instrument pentru a măsura inteligenţa emoţională (Geneva Emotional Competence Test – GECO).

Creatorii instrumentului afirmă că inteligenţa emoţională se poate manifesta diferit in contexte diferite, aşa că un astfel de test oferă marele avantaj de a verifica nivelul la care se află o persoană în interacţiunile care contează cel mai mult pentru un angajator. Testul evaluează patru factori ai inteligenţei emoţionale:

• inţelegerea emoţiilor,
• recunoaşterea emoţiilor,
• reglarea propriilor emoţii şi
• reglarea emoţiilor celorlalţi.

Aceste dimensiuni sunt verificate prin utilizarea unor situaţii stimul care implică emoţii negative precum frica, tristeţea sau furia.

Testul a fost validat pe un lot de 1000 de persoane şi rezultatele au fost unele excelente. Rezultatele au arătat că scorurile se imbunătaţesc odată cu vârsta şi că femeile obţin scoruri mai mari. În condiţiile în care inteligenţa emoţională corelează cu primirea unui salariu mai mare, dar şi cu mai bune abilităţi de leadership, utilizarea acest nou instrument poate aduce beneficii atât la nivel organizaţional, prin alegerea oamenilor celor mai potriviți, dar şi la nivel personal, viitorii angajaţi aflând din prima dacă sunt, sau nu, potriviţi pentru jobul respectiv.

Implicarea părinților este considerată esențială pentru succesul școlar al elevilor de majoritatea cercetătorilor și experților în educație; cu toate acestea, lipsesc elementele care măsoară modul în care profesorii stimulează implicarea familiei și prescriu modalități de îmbunătățire a suportului parental. Cercetatorii de la Universitatea din Missouri au demonstrat că existența și diversitatea contextelor în care profesorii stimulează implicarea părinților în parcursul educațional al copilului pot prezice cu exactitate succesul școlar și social al acestuia. În plus, susțin că un program de formare a cadrelor didactice, centrat pe astfel de finalități, poate contribui la îmbunătățirea cantității și calității interacțiunilor profesor-părinte. Keith Herman, profesor la Colegiul de Educație, Missouri, și co-director al Centrului de Prevenire a Abandonului Școlar, afirmă că aceste constatări demonstrează importanța conexiunilor profesor-părinte și necesitatea formării profesorilor, cu referire directă la modul de stabilire a relațiilor eficiente cu părinții.

Programul este conceput pregătirea personalului didactic pentru a dezvolta relații eficiente cu părinții și elevii și pentru îmbunătățirea abilitățile de management în clasă. La începutul și sfârșitul anului școlar, profesorii au completat sondaje referitoare la cei peste 1800 de elevi și părinți, înregistrând răspunsuri la întrebări referitoare la cantitatea și calitatea relațiilor cu părinții și implicarea acestora în educația copiilor lor. Cercetătorii au colectat, de asemenea, evaluări și observații referitoare la comportamentul elevilor si performanța academică. Copiii ai căror părinți au fost identificați de profesori ca fiind mai implicați în activitatea școlară au avut niveluri ridicate de comportament prosocial și succes școlar. În plus, s-a descoperit că acei copii înscriși în clasele ai căror profesori au participat la programe de formare au înregistrat mai multe comportamente pozitive, inclusiv prin implicare mai mare în activitățile extrașcolare.

“Percepțiile negative încurajează comportamentele negative”, susține Herman. Studiul susține că profesorii sunt predispuși să dezvolte și să raporteze percepții negative tocmai în relație cu părinții ai căror copii au probleme academice și sociale și cu familiile cu venituri mici sau provenite din grupuri minoritare rasiale sau etnice. Familiile și elevii care au nevoie de cea mai mare atenție și sprijin pentru a se reangaja în educație sunt adesea percepuți cel mai puțin favorabil. “Din fericire, studiul susține că sprijinul profesorilor în îmbunătățirea relațiilor cu părinții contribuie la realizarea unei educații mai bune pentru toți copiii, indiferent de apartenența socială, încurajând părinții să se implice în procesul educațional”, susține Herman.

Conform cercetărilor efectuate la Universitatea din Helsinki, jocurile muzicale săptămânale au rolul de a îmbunătăți semnificativ vocabularul copiilor, formarea muzicală intensă îmbunătățind abilitățile lingvistice ale copiilor. Cercetătorii de la Cognitive Brain Research Unit din cadrul Universitătți din Helsinki au studiat, în context formal, modul în care un program bazat pe jocuri muzicale, oferit copiilor de 5-6 ani, în grădinițe, influențează abilitățile lingvistice.

Copiii (N = 66) au fost testați de patru ori, pe parcursul a doi ani, cu metode de prelucrare a fonemelor și elementelor de vocabular, concomitant cu aplicareaprobelor pentru evaluarea abilităților de gândire perceptuală și control inhibitor. Potrivit rezultatelor publicate în rapoartele științifice, jocurile muzicale au îmbunătățit semnificativ abilitățile de prelucrare a fonemelor și au îmbogățit vocabularul copiilor, comparativ cu colegii care nu au participat la astfel de activități. “Datele noastre sugerează că activitățile de educație muzicală organizate sub forma jocului desfășurat la nivelul grupurilor de preșcolari au efect pozitiv asupra dezvoltării competențelor lingvistice, astfel de context trebuind să constituie o prioritate în educația timpurie a copiilor”, susține unul dintre autorii cercetării, Tanja Linnavalli.

Rolul familiei în integrarea educațională și profesională a tinerilor a fost demonstrat prin numeroase studii (Blossfeld, 1985, 1989; Shavit & Blossfeld 1993; Dustmann, 2004; Krause and Scüller 2014). Există diferențe considerabile la nivelul resurselor culturale, sociale și economice disponibile la nivel familial, care stimulează sau limitează oportunitățile educaționale și de integrare profesională ale tânărului adult. Cercetările susțin că, deși ating același nivel educațional, copiii care provin din categorii sociale diferite înregistrează, pe parcursul vieții, niveluri diferite de satisfacție profesională. Rolul studiului este cel de a stabili măsura în care educația adulților compensează lipsa resurselor familiale, în cazul tinerilor proveniți din medii sociale dezavantajate. Educația adulților are efect pozitiv asupra sferei profesiilor (Triventi & Barone, 2014) din următoarele considerente: oferă competențele specifice care contribuie la creșterea productivității (Becker, 1962); contribuie la îmbogățirea și diversificarea competențelor generale și a celor transversale (de comunicare, emoționale, motivaționale, de rezolvare a problemelor sau gândire critică, denumite generic soft skills); permite certificarea competențelor, facilitând accederea la niveluri ierarhice superioare în plan social și profesional.

Autorii studiului iau în considerare atât aspectele calitative, cât și cele cantitative, înscrise în sfera intervențiilor educaționale destinate adulților, pentru a evidenția modul în care diferite tipuri de cursuri contribuie la compensarea inegalităților inițiale, focusându-se pe investigarea unei cohorte născută în Germania de Vest, între 1965-1974. Concluzia este că mecanismul compensării funcționează prioritar în cazul bărbaților, cele mai frecvente cursuri la care aceștia participă fiind legate de sfera profesională, în timp ce pentru femei, opțiunea pentru continuarea studiilor este corelată cu creșterea prestigiului social, motivația participării fiind determinată de curiozitate și motivație intrinsecă.

Surse:

A fi altruist înseamnă să urmărești binele altuia (și să faci comportamente în consecință) fără a aștepta recompense externe (recunoștința celui ajutat, admirația celor din jur) sau interne (starea proprie de satisfacție, conștiința datoriei îndeplinite, nădejdea că Dumnezeu va ține seama de fapta ta cea bună). A fi altruist presupune, prin urmare, a ajuta gândindu-te doar la profitul (de orice natură ar fi el) celuilalt. Doar resortul acesta califică o conduită drept altruistă.

Cercetările din ultima vreme au demonstrat că altruiștii obțin o răsplată oarecum nesperată pentru felul în care se poartă: o stare bună de sănătate. De pildă, o echipă de cercetători de la University of British Columbia a dat unui grup de vârstnici hipertensivi bani. Participanții au primit, în trei săptămâni succesive, câte 40 de dolari fiecare. Jumătate dintre ei puteau cheltui aceste sume după pofta inimii. Cealaltă jumătate a primit instrucțuni să se comporte în manieră altruistă: să folosească banii pentru a cumpăra cadouri pentru prieteni, să-i doneze unor organizații caritabile, etc. Psihologii au lăsat să se scurgă alte trei săptămâni și apoi au măsurat tensiunea subiecților. Au constatat, adeverindu-și ipoteza, că cei din grupul altruist aveau o presiune arterială semnificativ mai scăzută decât participanții din celălalt grup.

Probabil că mulți dintre noi am știut dintotdeauna că altruiștii sunt fericiți, dar, cu siguranță, puțini ne-am gândit că efectele psihice ale comportamentuli altruist se răsfrâng aupra stării de sănătatate fizică. Studiul citat mai sus, apărut în Health Psychology, a probat tocmai acest lucru. Alți cercetători, preocupați de același efect, au putut arăta că munca voluntară regulată prezice longevitatea sau că bătrânii care își îngrijesc partenerul aflat în scaunul cu rotile trăiesc mai mult decât cei care nu acordă partenerului lor un astfel de sprijin.

Sursa:

Stilul de viaţă pe care îl alegem în perioada adolescenţei ne poate influenţa starea de sănătate psihică şi la vârsta adultă? Un studiu publicat în revista Brain, Behavior, and Immunity pare să indice acest lucru. Astfel, cercetarea desfăşurată pe şoareci de laborator a indicat că un consum mai mare de alimente bogate în grăsimi saturate în perioada adolescenţei este corelat cu un nivel deficitar de coping la vârstă adultă.

Şoarecii care au consumat mai multe alimente bogate în grăsimi saturate au arătat un nivel mai ridicat de anxietate, probleme de învăţare asociativă sau răspunsuri întârziate la situaţii cauzatoare de frică. De asemenea, animalele care au fost incluse în grupul cu o dietă mai puţin sănătoasă au demonstrat deficienţe în a evalua corect nivelul unei ameninţări din mediu, dar şi capacităţi reduse de a elimina amintirea situaţiilor în care au resimţit frică. Aceste ultime două comportamente sunt stâns legate de trăirea stresului post traumatic, ceea ce poate sugera că obezitatea şi alte probleme metabolice pot predispune individul la PTSD sau alte psihopatologii asemănătoare.

Deşi studiul face trimiteri clare către legăturile existente între dieta din timpul adolescenţei şi dezvoltarea psihologică ulterioară, limitele acestuia trebuie sa fie, de asemenea, luate în considerare. În primul rând, nu se ştie dacă cercetarea poate să fie replicată şi pe participanţi umani. În al doilea rând, mecanismul care leagă dieta de răspunsul la frică este neclar, nefiind sigur dacă problemele sunt cauzate la nivelul consolidării, a reactualizării sau a exprimării informaţiilor.

Surse:

Noile teorii ale atitudinilor rasiale implicite spun că ele nu se dezvoltă în urma expunerii repetate la informaţii, ci că ele pot să apară de la o vârstă foarte fragedă. Noi cercetări vin în sprijinul acestei afirmaţii.

O serie de studii având ca participanţi peste 350 de copii albi au verificat dacă ei favorizează implicit persoanele albe sau pe cele de culoare. Rezultatele au fost diferite în funcţie de vârstă (5-8 ani, 9-12 ani), dar şi de sarcina primită.

În primul rând, toţii copii au demonstrat un bias pro persoane albe când sarcinile au presupus categorizarea stimulilor. Astfel, copiii asociau mai rapid imaginii în care apăreau copii albi, pe de-o parte, şi situaţii fericite, de cealaltă, decât o făceau în cazul perechilor copil de culoare-situaţie fericită. De asemenea, ei erau mai rapizi în condiţia copil de culoare-situaţie negativă decât în cea copil alb-situaţie negativă.

În al doilea rând, copiii au fost puşi să categorizeze stimuli neutri ca fiind pozitivi sau negativi. Înainte de acest lucu, copiii erau expuşi la un priming constând în figuri de copii albi sau de culoare. În acest caz, doar copiii din grupa inferioară de vârstă au arătat un bias legat de culoare, ei acordând o valenţă pozitivă stimulilor precedaţi de poze cu feţe albe. În schimb, aceştia nu au arătat un bias negativ către feţele de culoare. La copiii din grupa mai mare de vârstă diferenţele nu au fost semnificative.

În final, când pozele adulţilor au fost folosite ca priming, nu s-au înregistrat diferenţe între condiţii sau între etapele de vârstă.

Rezultatele studiilor arată că nu este în mod necesar corect ca programele anti-discriminare să încerce reducerea biasului negativ, întrucât acesta ar putea sa nu apară la copii. În acelaşi timp, ele s-ar putea concentra pe formarea unei atitudini pozitive prin expunerea la modele benefice din toate rasele şi culturile.

Surse:

Stilul de viaţă pe care îl alegem în perioada adolescenţei ne poate influenţa starea de sănătate psihică şi la vârsta adultă? Un studiu publicat în revista Brain, Behavior, and Immunity pare să indice acest lucru. Astfel, cercetarea desfăşurată pe şoareci de laborator a indicat că un consum mai mare de alimente bogate în grăsimi saturate în perioada adolescenţei este corelat cu un nivel deficitar de coping la vârstă adultă.

Şoarecii care au consumat mai multe alimente bogate în grăsimi saturate au arătat un nivel mai ridicat de anxietate, probleme de învăţare asociativă sau răspunsuri întârziate la situaţii cauzatoare de frică. De asemenea, animalele care au fost incluse în grupul cu o dietă mai puţin sănătoasă au demonstrat deficienţe în a evalua corect nivelul unei ameninţări din mediu, dar şi capacităţi reduse de a elimina amintirea situaţiilor în care au resimţit frică. Aceste ultime două comportamente sunt stâns legate de trăirea stresului post traumatic, ceea ce poate sugera că obezitatea şi alte probleme metabolice pot predispune individul la PTSD sau alte psihopatologii asemănătoare.

Deşi studiul face trimiteri clare către legăturile existente între dieta din timpul adolescenţei şi dezvoltarea psihologică ulterioară, limitele acestuia trebuie sa fie, de asemenea, luate în considerare. În primul rând, nu se ştie dacă cercetarea poate să fie replicată şi pe participanţi umani. În al doilea rând, mecanismul care leagă dieta de răspunsul la frică este neclar, nefiind sigur dacă problemele sunt cauzate la nivelul consolidării, a reactualizării sau a exprimării informaţiilor.

Surse:

Tulburările de alimentaţie afectează milioane de oameni din întreaga lume. Mai mult decât atât, una din 20 de persoane care suferă de anorexie timp de cinci ani moare.

În aceste condiţii, noile studii ne arată că tulburările de ali­men­ta­ţie nu sunt cauzate de trăsăturile de personalitate ale persoanei, ci au un puternic substrat genetic. În cadrul unui studiu publicat în Plus One, cercetătorii au verificat genomul a 95 de persoane diagnosticate cu tulburări alimentare şi au descoperit 430 de gene, grupate în două clustere, cu şanse mai mari de apariţie în cazul acestora comparativ cu cel al persoanelor sănătoase.

În cazul primului grup, genele afectate fac parte din categoria neuropeptidelor intestinale. Acestea conduc la mâncatul compulsiv, distrug controlul alimentar şi scad absorbţia nutrienţilor. Al doilea grup de gene afectate sunt mai comune pentru cei care suferă din cauza supresiei apetitului. Pentru ei, problemele identificate apar la nivelul sistemului imunitar.

Cu toate acestea, genele care predispun la tulburări alimentare trebuie sa fie activate de comportamente precum dietele exagerate, exercitiile fizice prea intense sau de o stare de sănătate precară. Astfel, studiul ne arată că între 50 şi 80% din riscul de a dezvolta tulburări de alimentaţie este genetic, dar şi că tulburările de acest tip pot fi vindecate ca oricare altele dacă se intervine la timp şi prin metode corecte.

Surse:

Studiile arată că persoanele care locuiesc la oraş au şanse mai mari să dezvolte depresie, anxietate sau schizofrenie comparativ cu cele care trăiesc în mediul rural. O cercetare recentă, publicata în revista Scientific Reports, a legat locul unde participanţii locuiesc de sanătatea diferitelor zone ale creierului.

Studiul a avut ca participanţi 341 de persoane care locuiesc în Berlin. Acestora le-a fost măsurată funcţionalitatea cerebrală, dar şi nivelul de sănătate a diferitelor zone ale creierului. Ulterior, rezultatele obţinute la aceste teste au fost puse în legătură cu zona în care participanţii locuiau (în mijlocului oraşului, în apropierea unei păduri, a unui spaţiu verde urban – zoo sau parc, lac sau a unui teren viran).

Rezultatele au arătat o co­re­laţie între sănătatea amigdalei şi poziţionarea mai apropiată de o pădure (pe o rază de un kilometru). Cu toate acestea, relaţii semnificative nu au fost înregistrate pentru cei care locuiesc în altă zona, fie ea cu spaţii verzi urbane, ape sau teren viran. Deşi natura transversală a studiului nu permite realizarea de inferenţe cauzale, rezultatele se adaugă unui lung şir de studii care au adus şi ele dovezi în sprijinul efectului sanogen al pădurilor, chiar şi în zonele urbane.

Surse:

Teoria ataşamentului, formulată de către John Bowlby, continuă să primească suport experimental. Acest lucru este demonstrat de un studiu publicat în 2017 în revista Child Development. El pune în legătură răspunsurile fiziologice ale mamei şi starea emoţională a acesteia cu tipul de ataşament dezvoltat de copil.

127 perechi formate din mamă şi copil cu vârsta de 6 luni au fost studiate în diferite situaţii neutre sau de stres. În timpul interacţiunilor au fost măsurate aritmia sinusală respiratorie (o aritmie normală, cauzată de fazele ciclului respirator – frecvenţa bătăilor inimii creşte la inspirare şi scade la expirare) şi starea emoţională a mamelor. Scăderea aritmiei sinusale respiratorii în situaţiile de stres denotă o mai bună reglare emoţională. După încă şase luni a fost investigat stilul de ataşament al copilului. Rezultatele au arătat o legătură între aritmia mamei şi stilul de ataşament al copilului. Mamele care au avut o scădere mai puţin pronuţată a aritmiei în situaţia de stres (şi deci o reglare emoţională mai slabă) au şanse mai mari de a avea un copil evitant. De asemenea, o stare emoţională neutră în timpul interacţiunilor (comparativ cu una pozitivă) a dus la aceleaşi rezultate.

Acest studiu este important pentru că ne arată cum o mai slabă reglare emoţională din partea mamei, măsurată printr-un indicator fiziologic, poate conduce la dez­vol­ta­rea unui stil de ataşament non-adaptativ de către copil.

Surse:

Cercetătorii de la Northwestern University din Chicago au publicat un articol care sugerează că ritmul respiraţiei influenţează activitatea sistemului limbic, dar şi o serie de răspunsuri comportamentale. Mai exact, atunci când inspirăm, neuronii aflaţi în zona amigdalei şi a hipocampusului sunt stimulaţi mai intens.

Acest lucru poate să influenţeze funcţionarea cognitivă asociată zonelor mai sus amintite (ex: amigdala este zona responsabilă pentru procesarea emoţională a fricii). O serie de experimente a arătat că atunci când oamenii inspiră pe nas, ei recunosc mai repede expresiile de frică de pe alte feţe. Aceste rezultate nu au apărut în timpul expiraţiei. De asemenea, oamenii şi-au amintit mai uşor imagini pe care le-au văzut în timpul inspirării pe nas. Rezultatele nu au fost semnificative în timp ce se respira pe gură. Descoperirile pot astfel sugera şi o funcţie a­dap­ta­ti­vă a respiraţiei pe nas în cazul situaţiilor pe­ri­cu­loa­se. Cum ritmul inspiraţiei creşte în aceste mo­men­te, activitatea creierului se poate intensifica, oferind astfel răs­pun­suri mai rapide la stimulii aversivi.

Surse:

O serie de studii realizată în cadrul Michigan State University prezintă un program online prin care părinţii şi fraţii copiilor cu deficienţe de vorbire sunt învăţaţi să comunice mai uşor cu aceştia. Studiile au fost realizate pe mai multe perechi de tipul părinte–copil sau frate/soră fără deficienţe – frate/soră cu deficienţe, evaluate înainte de începerea programului, imediat după acesta şi la o distanţă de maxim 10 săptămâni de la finalizare. Programul necesită parcurgerea a şase module online cu o durată totală de aproximativ 75 de minute. În cadrul acestora, rudele învaţă să fie atente la modul în care copilul comunică şi să îi ofere acestuia cât mai multe ocazii pentru a comunica. De asemenea, ele sunt încurajate să descrie cât mai amănunţit situaţiile de comunicare şi să nu apeleze doar la simple întrebări. În final, părinţii şi fraţii/surorile trebuie să aştepte răspunsul copilului şi să îi răspundă acestuia la rândul lor, folosind cuvinte adaptate nivelului de dezvoltare al acestuia.

Rezultatele au fost unele pozitive. Atât părinţii cât şi fraţii/surorile au raportat o comunicare mai eficientă cu copilul. De asemenea, acesta s-a angajat mai des în activităţi de comunicare ca urmare a implicării rudelor.

Surse:

Emoţiile pozitive sunt văzute ca fiind foarte importante pentru sănătate, însă cercetări foarte noi arată că efectele emoţiilor asupra sănătăţii depind de contextele culturale. Într-un număr de anul acesta al Psychological Science, o echipă condusă din cercetători din China, Japonia şi Statele Unite a publicat un articol din care rezultă că emoţiile pozitive determină o funcţionare cardiovasculară mai bună (în raport cu lipsa emoţiilor pozitive) în Statele Unite dar nu şi în Japonia. Autorii au aplicat chestionare unor loturi extinse vizând frec­ven­ţa a 10 emoţii pozitive trăite de subiecţi în anterioarele 30 de zile şi au măsurat, pentru aceeaşi participanţi, lipidele din sânge (colesterolul, trigliceridele etc).

Explicaţia rezultatelor sur­prin­ză­toare raportate în articolul din Psychological Science ar consta în faptul că, în culturile est-asiatice, oamenii percep faţete negative ale emoţiilor poztive. Ele sunt explozive, efemere, pot atrage atenţia celorlalţi prin strindeţa lor şi pot distrage persoana de la sarcinile ei importante.

Surse: