Corpul D
Odă în metru psihologic
Autor: Asist. dr. Laura Carasevici
A fost odată o clădire
Pe care zilnic se vedea
Un “D” ce îţi dădea de ştire
Că acolo lumea se clădea.
Şi într-o zi misterioasă
Dintr-un octombrie de-aramă,
Păşi o Minte cam sfioasă,
Cuprinsă într-o sociogramă.
Un creier nu de mult cam aiurit
Forţat acum să-şi spună creier,
Să se gândească la gândit…
Of, mai bine lumea o cutreier!
Dar trece-o zi, trec două
Şi anotimpuri trec apoi,
O Minte parcă acum nouă
Privirea şi-o ridică dintre foi.
Chiar când în 0, 1, 2
Un om e transformat,
Mintea îşi ţese gânduri noi
Şi-n “p” se-ncrede-automat.
Află apoi despre “depinde”
Că-i un cuvânt seducător.
Deşi spre certitudini tinde,
Iată că-l prinde-uşor din zbor.
Tot explorând şi-analizând,
De ipoteze-nflăcărată,
Se va-ntreba Mintea curând:
Sunt oare eu adevărată?
O întreagă armată de-alte minţi
Aflate-acolo ca să-ndrume,
Asemenea unor părinţi
S-au întrebat: Ce facem? Ce răspundem? Cum anume?
Şi din ei înşişi toţi au dat
Un mic fragment de adevăr
Şi astfel Mintea a învăţat
Că fără ei nimic, nicicând n-ar fi-ntrebat.
A fost odată o clădire
Cu suflete în ea vibrând
Şi nu-ncetează să ne mire:
Ce vrajă-n ea o fi purtând?
