Când iubirea există, dar limbajul ei lipsește
Iată un adevăr incomod despre conflictele din cuplu: cel care nu poate spune ce simte nu e reținut sau tăcut sau retras, ci, de cele mai multe ori, insuficient educat. Are o carență gravă în formarea lui.
Din păcate, foarte mulți oameni nu știu ce simt. Nu-și pot identifica simțămintele. Psihologii numesc această incapacitate alexitimie. Nimeni n-a învățat aceste persoane să vorbească despre cum își trăiesc emoțiile. Școala le-a predat ecuații, comentarii literare, formule, teorii. Dar nu le-a predat limbajul interior. Nu i-a învățat cum să numească o emoție, fie ea și foarte simplă, cum să distingă emoțiile între ele, cum să le regleze, să le facă mai puțin intense, să le integreze în comportament, cum să le introducă în relațiile lor interpersonale.
Sistemele noastre de învățământ au tratat întotdeauna asta ca pe o chestiune „privată”, ceva ce ține de temperament, de noroc, de familie. Ca și cum abilitatea de a spune, „mi-e tare teamă”, ”sunt extaziat”, „mă simt respins”, ”sunt neliniștit” ar fi un talent, nu o competență.
Dar nu e talent. E cunoaștere. E alfabetizare emoțională. Este o formă de inteligență relațională care ar trebui predată la fel de riguros ca aritmetica sau gramatica. Pentru că în cuplu, în prietenie, în viață, nu lipsa iubirii afectează relațiile, ci, de multe ori, incapacitatea de a sesiza și numi emoțiile și sărăcia sau chiar lipsa limbajului. Iar cine nu poate spune ce simte nu e o persoană „dificilă”, ci o persoană neinstruită într-un domeniu pe care, să fim conștienți de lucrul acesta, școala l-a ignorat complet.