De ce doare singurătatea?
Izolarea socială și singurătatea provoacă, în mod esențial, durere. Nu metaforică, nu poetică, nu a sufletului. Durere reală, măsurabilă, înregistrată de creier în exact aceleași circuite care procesează durerea fizică. Atunci când resimțim intens singurătatea, când suntem excluși, respinși sau ignorați, se activează porțiunea dorsală a cortexului cingulat anterior (dACC), aceeași regiune care primește impulsuri când ne lovim, când ne arde ceva, când corpul suferă. Psihologii au arătat, într-un studiu din 2003, efectuat cu fMRI, că excluderea socială într-un joc experimental simplu (Cyberball) afectează dACC exact ca durerea fizică și, mai mult, că intensitatea activării prezice intensitatea suferinței trăite. Merită subliniat: durerea socială (respingere, excludere, pierdere relațională) este procesată în aceleași regiuni în care se procesează durerea fizică. Nu este o figură de stil: este o suprapunere neurobiologică reală.
Așadar, creierul nu face diferența între „m-a durut când am fost respins” și „m-a durut când m-am lovit”. Pentru el, izolarea însemnă pericol, iar pericolul este semnalat prin durere. Asta explică de ce tăcerea doare, de ce respingerea lasă urme, de ce izolarea ne consumă. Suntem construiți biologic pentru conexiuni sociale. În cazul speciei umane, izolarea a fost mereu periculoasă. Creierul tratează respingerea ca pe o amenințare fizică. Avem de-a face, în fapt, cu un vechi mecanism de supraviețuire. Când legăturile cu ceilalți se rup, creierul ne alarmează.
Resimțirea dureroasă a singurătății nu constituie o slăbiciune ci, în primul rând, un semnal. Un strigăt al sistemului nostru nervos care spune: „Ai nevoie de oameni în jurul tău ca să rămâi întreg.”