De ce nu putem concepe propria bătrânețe?
Un grup de psihologi de la Stanford au arătat, în 2009, prin scanări cerebrale, că atunci când oamenii se gândesc la eul lor din viitor, activitatea neuronală seamănă mai degrabă cu cea produsă de gândul la o persoană complet străină decât cu cea produsă de gândul la ei înșiși, la eul lor din prezent. Cu cât diferența dintre „eul de acum” și „eul viitor” e resimțită mai puternic - fenomen numit lipsă de continuitate a eului viitor (future self-continuity) -, cu atât oamenii economisesc mai puțin, fac exerciții fizice mai rar și mai puțin intens, au decizii etice mai discutabile și au grijă într-o măsură mai scăzută de propria sănătate pe termen lung.
Într-un alt experiment efectuat de aceeași echipă, s-au arătat unor participanți avataruri digitale îmbătrânite ale propriei fețe, în realitatea virtuală, înainte de a li se cere să aloce bani între cheltuieli prezente și economii pentru pensie. Cei care s-au „întâlnit” vizual cu propriul eu bătrân au alocat aproape dublu pentru economii, comparativ cu grupul de control, care nu fusese confruntat cu imaginea propriei îmbătrâniri.
Concluzia cercetătorilor este simplă și tulburătoare: nu ne comportăm iresponsabil față de bătrânețe pentru că nu ne pasă de ea, ci pentru că, neuronal, nu o recunoaștem încă drept „a noastră”. Conștiința bătrâneții corespunde, din acest punct de vedere, exercițiului de a micșora distanța dintre cine suntem și cine vom fi - nu ca să ne înspăimântăm de eul nostru de 75 de ani, ci ca să începem să-l tratăm ca pe cineva față de care suntem profund responsabili.
Sursa: Ersner-Hershfield, H., Wimmer, G. E., & Knutson, B. (2009). Saving for the future self: Neural measures of future self-continuity predict temporal discounting. Social Cognitive and Affective Neuroscience, 4, 1, 85–92.