Acțiunea între determinare și îndoială
De câtă determinare avem nevoie pentru a duce la bun sfârșit o acțiune? Câtă îndoială este benefică și câtă poate întârzia sau chiar bloca acțiunea? Suntem cu toții de acord că imaginea de mai jos, oricât ne-ar încânta, constituie mai degrabă o caricatură a relației dintre determinare și îndoială. Lucrurile nu pot fi atât de simple…
De altfel, distincția dintre cele două este solid ancorată în literatura psihologică. Ea poate fi înțeleasă prin raportarea determinării și îndoielii la două niveluri diferite ale acțiunii sociale. Determinarea desemnează capacitatea actorului de a adopta o direcție clară și de a mobiliza resursele necesare pentru realizarea unui obiectiv, în timp ce îndoiala corespunde procesului reflexiv prin care sunt evaluate alternativele, constrângerile structurale și consecințele posibile ale acțiunii.
Dacă privim acțiunea din punctul de vedere al îndeplinirii ei cu succes, așa cum se sugerează în imagine, ea depinde de apariția îndoielii: când, despre ce și în ce context se naște aceasta. Îndoiala înainte de decizie este funcțională, produce decizii adecvate. Îndoiala după decizie, în faza de execuție, devine cu totul disfuncțională, reduce performanța prin paralizia acțiunii și prin activarea procesării conștiente a secvențelor automatizate. Pe de altă parte, determinarea bazată pe informații și pe deliberare prealabilă este adaptativă. Dar, ca suprimare prematură a îndoielii (există și o astfel de determinare), ea produce supra-încredere și eșecuri costisitoare în decizii complexe.
Încât, cu siguranță, cel mai bun model nu este “Să fim hotărâți și determinați, să nu ne îndoim” (din nou, așa cum se sugerează în imagine), ci, mai curând, “Să ne îndoim cu multă atenție înainte, să devenim determinați având multă claritate decizională și să acționăm cu angajament”. Să fim exact atât de siguri cât justifică dovezile, nu mai mult și nu mai puțin - psihologii numesc gradul acesta optim de determinare calibrare epistemică