Evenimente

Abandonul școlar reprezintă una dintre cele mai îngrijorătoare probleme ale sistemelor educaționale moderne, accentuată în ultimii ani de tranziția rapidă către medii de învățare digitale și online. Cercetările recente arată că factori tehnologici - precum calitatea conexiunii la internet, dificultăți legate de accesul la platformele de învățare sau lipsa sprijinului pedagogic în mediul digital - pot influența atât implicarea studenților, cât și decizia acestora de a continua sau a renunța la cursurile universitare în mediul online.

O analiză sistematică a literaturii de specialitate evidențiază un impact dublu al tehnologiei asupra retenției studenților: pe de o parte, tehnologiile digitale bine integrate și cu resurse adecvate pot susține învățarea și menținerea studenților în sistem; pe de altă parte, dacă platformele digitale sunt slab adaptate, experiența de învățare devine frustrantă, ceea ce poate spori riscul de abandon.

Autorii subliniază că succesul academic în învățământul online și reducerea riscului de abandon depind de mai mulți factori. Aceștia includ elemente specifice mediului digital, precum conectivitatea și competențele digitale ale studenților, dar și alți factori personali și sociali, cum ar fi izolarea resimțită, motivația pentru învățare, satisfacția academică și calitatea suportului educațional. Prin urmare, implementarea unor strategii pedagogice și tehnologice eficiente este esențială pentru a reduce diferențele de acces și pentru a sprijini persistența în studiu în epoca digitală.

Triada Întunecată este unul dintre termenii-vedetă ai psihologiei din ultimii ani. Conceptul a fost propus în 2002 și se referă la asocierea frecventă a trei trăsături considerate în general negative, dar non-patologice:

• machiavelismul,
• narcisismul subclinic și
• psihopatia subclinică.

Machiavelicii sunt indivizi cu tendința de a-i exploata pe cei din jur, manipulatori, reci din punct de vedere afectiv, pragmatici și cinici. Narcisiștii sunt aroganți, egoiști, au sentimente de superioritate, o stimă de sine exagerată (totuși fragilă) și cred că li se cuvine totul. În sfârșit, psihopatia circumscrie tendințe impulsive, răceală afectivă, înclinația de a căuta situații riscante, de a se comporta în manieră anti-socială și de a ignora remușcările.

În mod firesc, ne asteptăm ca indivizii dark triad să fie mai degrabă evitați și chiar respinși în interacțiunile cotidiene. Ne asteptăm ca ei să simtă nevoia să-și mascheze personalitatea reală, iar manifestarea pregnantă a trăsăturilor lor să-i facă nefrecventabili. Totuși, psihologii au demonstrat că, în viața reală, lucrurile nu stau așa. Persoanele dark triad nu sunt atât de stridente cum ne închipuim și nu există un consens în privința izolării și excluderii lor. Mai mult, în ultimul timp, cercetătorii au obținut probe empirice în favoarea ideii că unii dintre noi (mai cu seamă femeile) se simt atrași sexual de persoanele de tip Triada Întunecată.

Bărbații narcisiști au mai mulți copii nelegitimi decât cei cu scoruri reduse la trăsătura aceasta. Ei se laudă cu resursele lor, inclusiv cele materiale, într-o manieră care-i face foarte interesanți pentru femei. Machiavelicii raportează începerea activității sexuale mai devreme decât non-machiavelicii, au mai mulți parteneri sexuali de-a lungul vieții și adoptă ușor comportamente de coerciție sexuală. Psihopații au caracteristici (imoralitate, afișarea ostilității interpersonale moderate, încredere în atractivitatea sexuală personală) benefice pentru strategiile de a cuceri parteneri sexuali de scurtă durată. Este evident că cele trei trăsături combinate pot crea o impresie superficială de șarm. Aceasta ar putea apărea din cauză că indivizii dark triad sunt extravertiți și comunică (inclusiv non-verbal) foarte ușor. În plus, ei se auto-prezintă ca având o valoare foarte ridicată ca prieteni și ca parteneri sexuali. Pentru psihologii evoluționiști, Triada Întunecată repezintă o adaptare a masculilor din specia umană în vederea obținerii facile a partenerelor de scurtă durată.

Cu toții avem impresia că ne pricepem la interacțiunile sociale, le înțelegem profund în consecințele lor și putem profita de ele când este cazul. Totuși, un studiu recent a demonstrat că lucrurile nu stau deloc așa, ca nu anticipăm corect beneficiilor lor și că, mai mult, în anumite contexte le evităm, deși urmările lor ar fi pozitive pentru noi.

Nicholas Epley și Juliana Schroeder de la Universitatea din Chicago și-au pus o întrebare pe care, poate, ar trebui să ne-o punem cu toții: de ce nu comunică oamenii unii cu alții atunci când se află la câțiva centimetri unul de altul? Bunăoară, în tramvai sau în autobuz. Petrec minute bune, zeci de minute uneori, ignorându-se unul pe altul și arătându-se preocupat fiecare de gândurile lui.

De fapt, Epley și Schroeder și-au manifestat interesul pentru contextul de navetă. În studiul lor, intitulat ”Mistankenly seeking solitude” (Căutarea greșită a solitudinii), ei prezintă nouă experimente, majoritatea realizate pe teren și implicând subiecți navetiști. De exemplu, într-unul dintre experimente, ei au notat că oamenii sunt convinși că interacțiunea cu străinii este neplăcută. În alt experiment, în care au cerut subiecților să intre în vorbă, în timpul navetei cu trenul sau cu autobuzul, cu vecinii lor, au consemnat satisfacția produsă de aceste interacțiuni. Prin urmare, indivizii nu se așteaptă la rezultate pozitive în urma conversației cu străinii, dar sunt surprinși că interacțiunea le produce o stare de bine. ”Această percepție greșită”, remarcă cei doi autori, ”este cu atât mai nefericită cu cât naveta este recunoscută ca una dintre cele mai neplăcute experiențe din viața cotidiană a omului mediu”.

Concluziile lor sunt limpezi: avem tendința să ne reprezentăm eronat conectarea cu cei pe care nu-i cunoaștem și solitudinea nu e nicidecum o experiență mai benefică decât interacțiunea cu străinii. Iar sfatul lor este lipsit de echivoc: obținem doar avantaje dacă, în diverse situații, relaționăm cu ceilalți, în loc să ne izolăm.

Singura remarcă critică pe care am putea-o face cu privire la studiul publicat de Epley și Schroeder este aceea legată de non-atenția civilă (în limba engleză, civil inattention). Există, de fapt, o normă care ne îndeamnă, mai exact, ne obligă, să-i ignorăm pe ceilalți în locurile publice. O normă pe care a descoperit-o marele sociolog canadian Erving Goffman. Ea reglează felul în care pretindem (doar pretindem!) că nu suntem atenți la ceea ce alții fac în jurul nostru (de pildă, pe stradă, sau în autobuz), creându-le un sentiment de privatitate (folosim termenul acesta pentru a traduce ”privacy” din limba engleză). Evitând să-i privim insistent și să-i abordăm direct, nu-i ignorăm în mod nepoliticos ci, dimpotrivă, le arătăm respect.

Prin urmare, deși, desigur, au dreptate în raționamentele și demonstrațiile lor, Nicholas Epley și Juliane Schroeder ar trebui să ne arate, în plus, cum putem depăși norma aceasta fundamentală de conviețuire.

Unul dintre comportamentele de zi cu zi ignorate de psihologi până de curând a fost acela de a face fotografii. Abia în 2016 a apărut un articol în care se abordează – și se elucidează – această conduită. Ignorarea fotografierii a fost absolut bizară: toată lumea face poze astăzi cu telefonul, cu aproape orice prilej, în cele mai obișnuite situații. Pe Facebook, dar și pe Instagram, se uploadează miliarde de fotografii zilnic.

Este, firesc, prin urmare să ne întrebăm: practica fotografierii augmentează caracterul plăcut al unei experiențe sau, dimpotrivă, îl diminuează? Ne-am putea gândi că, dacă suntem preocupați să facem poze, de exemplu, în timpul vizitării cetății Sighișoara, atunci nu mai trăim plenar experiența, ci doar ne concentrăm să selectăm ceea ce merită fotografiat.

Autorii studiului la care ne referim au testat ipoteza potrivit căreia fotografierea amplifică gradul în care experiența este savurată crescând angajamentul personei față de experiența respectivă. Ei au făcut trei studii de teren și șase experimente de laborator și au reușit să confirme această presupunere. De pildă, subiecții care făceau turul orașului Philadelphia într-un autobuz etajat și care putea fotografia orice doreau (primiseră camere de la experimentatori după ce renunțaseră la telefoanele lor) au găsit excursia mai plăcută decât cei cărora nu li se dăduseră camere de fotografiat. Să menționăm că cei din condiția ”foto” au făcut, în medie, 35 de poze…

Persoanele care intenționează să facă fotografii privesc realitatea din jur mai atent. Ca să demonstreze ideea aceasta, cercetătorii au dat vizitatorilor unei expoziții ochelari care permiteau înregistrarea mișcărilor oculare. Subiecții care aveau posibilitatea să fotografieze au explorat mai atent fiecare exponat și au petrecut mai mult timp în fața fiecăruia decât cei lispsiți de această posibilitate.

Așadar, n-ar mai trebui să considerăm că cei care fac poze în cele mai banale împrejurări, folosindu-și telefonul, ratează experiențele. Dimpotrivă, ei par să se bucure mai mult decât noi de ceea ce văd și trăiesc. Fotografierea amplifică angajamentul față de experință și conduce astfel la o emoție pozitivă mai intensă.