Fabula personală

În adolescență, mulți dintre noi am trăit cu impresia că suntem făcuți din altă materie decât restul lumii. Că emoțiile noastre sunt mai intense și mai elevate, că suntem superiori în multe privințe în raport cu ceilalți, că viața ne pregătește un destin deosebit. Psihologia numește asta fabula personală: narațiunea internă prin care tânărul ajunge să creadă că este unic, irepetabil, cu totul special.

O iluzie frumoasă, dar, să admitem, în același timp periculoasă. Frumoasă, pentru că dă curaj, energie, sentimentul că totul e posibil. Periculoasă, pentru că poate ascunde limitele, riscurile, fragilitatea reală.

Fabula personală nu este nicidecum un defect. Este o etapă. Firească. Un fel de „mit fondator” al identității, care ne ajută să ne desprindem de copilărie și să ne imaginăm viitorul. Dar, ca orice iluzie fermecătoare, trebuie depășită. La maturitate, sensul nu vine din faptul că am fi excepționali, ci din luciditate: din capacitatea de a ne vedea viața fără scenarii grandioase, dar cu o înțelegere profundă a ceea ce contează.

Poate că nu suntem „aleși”. Dar suntem echilibrați și responsabili. Și asta e mult mai important.

Sursa: Elkind, D. (1967) Egocentrism in adolescence. Child Development, 38 (4), 1025 – 1034.

Toate actualitățile științifice