Ne înșelăm mereu în privința duratei proiectelor noastre
În 1979, Douglas Hofstadter consemna în extraordinara lui carte (în care expune o teorie originală a conștiintei), Gödel, Escher, Bach: An eternal golden braid, una dintre cele mai amuzante și mai adevărate propoziții din istoria științei cognitive: “Îți ia întotdeauna mai mult timp decât te aștepți, chiar și atunci când iei în calcul Legea lui Hofstadter.”
E o ironie, bineînțeles, dar o ironie care se referă la o realitate pe care n-o putem ocoli. Legea lui Hofstadter enunță tocmai inevitabilitatea subestimării duratei unui proiect. Iar fraza citată corespunde unei legi despre întârziere care prezice că, indiferent cât de mult ajustăm estimarea ca să compensăm optimismul inițial, tot vom întârzia. Nu pentru că nu învățăm din greșeli, ci pentru că bias-ul e recursiv: se aplică inclusiv corecției pe care o facem asupra lui.
Desigur, contextul cultural explică măcar în parte ideile profesorului de științe cognitive de la Indiana University. În anii ‘60 - ‘70, experții în inteligență artificială apreciau că un calculator va deveni campion mondial la șah în cel mult zece ani. Dar zece ani mai târziu, momentul acela părea, în continuare, să se afle “la mai bine de zece ani distanță.” În fapt, Deep Blue l-a învins pe Gari Kasparov abia în 1997, cu mult mai târziu decât orice predicție din epocă.
Hofstadter descrie, la drept vorbind, ceea ce psihologii numesc, mult mai sec, “eroarea de planificare” - tendința noastră robustă de a subestima sistematic timpul, costul și riscurile propriilor proiecte, chiar și atunci când avem în spate un istoric întreg de termene ratate. Un proiect seamănă de multe ori cu un labirint: știm când intrăm, dar căutarea ieșirii poate dura oricât. Meritul autorului american este acela de a fi prins dimensiunea auto-referențială a fenomenului: nu doar că greșim în evaluările noastre cu privire la timpul de care avem nevoie pentru a duce proiectul la bun sfârșit, dar greșim și când încercăm să corectăm greșeala…