Plictiseala și sensul
În 2014, a apărut în Science un studiu al cărui rezultat a făcut înconjurul lumii. Participanții erau rugați să stea singuri într-o cameră goală, între șase și cincisprezece minute, fără telefon, fără nimic, doar cu propriile gânduri. Atât. Într-una dintre condițiile experimentale, aveau la dispoziție un buton: unul care administra un mic șoc electric, neplăcut. Același șoc pe care, întrebați înainte, majoritatea declaraseră că ar plăti ca să-l evite. Rezultatul: lăsați singuri cu ei înșiși, 67% dintre bărbați și 25% dintre femei au ales să-și administreze șocul (o parte dintre ei, în mod repetat) decât să rămână, pur și simplu, cu propriile gânduri.
Oamenii (unii, cel puțin) preferă durerea fizică plictiselii. Dar plictiseala, percepută ca neplăcută, nu apare din lipsa de activitate. Există un program de cercetare care a reabilitat spectaculos această emoție: plictiseala nu e absența stimulării, ci este, mai degrabă, experiența subiectivă a lipsei de semnificație a ceea ce facem. Ea ne semnalează că ceea ce se întâmplă nu pare să conteze, că viața noastră s-a decuplat de la ceea ce este important pentru noi. De aceea oamenii o alungă cât pot. Cu Netflix. Scrolând la nesfârșit. Sau, uluitor, apăsând… un buton care le provoacă durere. De fapt, se străduiesc să evite întrebarea pe care plictiseala o pune implicit: „Ce faci cu viața ta acum?”
Emoție epistemică și existențială, plictiseala corespunde experienței psihologice a deconectării de la sursele de sens.