Solastalgia

Solastalgia

„Vai, nu mai recunosc locul ăsta!” - am auzit, poate de multe ori, rostindu-se în jurul nostru. Iar cel care exclama asta o făcea - din nou, poate - nu pentru că plecase, nu pentru că se mutase, ci pentru că avea impresia limpede că locul se schimbase sub ochii lui. Există un cuvânt pentru sentimentul acesta specific - și e diferit de tristețe. E mai precis și mai expresiv.

Solastalgia este durerea provocată de schimbarea vizibilă și regretabilă a mediului în care trăim. Nu e doar tristețe, nu e nici nostalgie pentru un loc pierdut, ci anxietate pentru un spațiu care se transformă, de fapt, se deteriorează sub ochii noștri. Nostalgia e dorul de un loc sau un timp de care ne-am despărțit - am crescut, ne-am mutat, timpul a trecut, iar locul a rămas „acolo”, neschimbat în amintire, chiar dacă noi l-am părăsit. Solastalgia e altceva: suferința resimțită de cineva care rămâne pe loc, dar vede spațiul însuși prefăcându-se ireversibil în jurul lui - prin defrișări, secetă, poluare, degradarea peisajelor familiare. Reconectarea cu locul ar fi posibilă numai în urma unor intervenții comunitare ample și a unei restaurări ecologice semnificative.

Termenul a fost propus în 2003 de un cercetător australian - provine din latinul solacium (confort) și algos (în greaca veche, ca și în neogreacă, durere). Omul de știință a observat această emoție complexă la cei afectați de exploatările miniere masive din regiunea lor: oamenii nu plecaseră nicăieri, dar „acasă” nu mai însemna același lucru ca altădată pentru ei.

Pe măsură ce schimbările climatice și de mediu devin tot mai hazardate, tot mai multe persoane folosesc acest concept pentru a înțelege o formă specifică de suferință psihologică - una legată de pierderea unui loc care rămâne, totuși, fizic prezent.