Metacogniţia – o provocare a psihologiei cognitive la adresa practicii educaţionale
Primele lucrări asupra metacogniţiei au apărut în SUA la începutul anilor ’70 (Flavell, 1976, Brown, 1974, Brown & Campione, 1978) şi se înscriu în cadrul mai larg al cercetărilor din psihologia cognitivă. Psihologia cognitivă studiază modul în care subiectul uman prelucrează informaţia, de la mecanismele cognitive elementare până la mecanisme hipercomplexe. Focalizarea cercetărilor asupra activităţii mentale a celui care învaţă a scos în evidenţă rolul important al metacogniţiei în acest proces. Dezvoltarea cercetărilor referitoare la metacogniţie ar putea fi pusă în legătură cu preocupările de explicare a performanţelor şcolare ale elevilor şi, evident, de îmbunătăţire a acestor performanţe. Dacă la începutul secolului XX accentul era pus pe rolul aptitudinilor intelectuale (îndeosebi inteligenţa), în obţinerea reuşitei şcolare, în anii 60 explicaţia se deplasează către sublinierea rolului mediului social, iar în anii 80 asistăm la o reîntoarcere către responsabilitatea personală a individului. Există însă o nuanţare în această ultimă explicaţie care vine tot din direcţia psihologiei cognitive. Cel care învaţă este considerat un actor co-responsabil de activitatea pe care o desfăşoară: este iniţiatorul propriilor experienţe de învăţare, în continuă căutare de informaţii utile pentru rezolvarea de situaţii problematice şi reorganizându-şi în permanenţă cunoştinţele. În acest timp, educatorul se transformă într-un mediator al cunoştinţelor elevului. El intervine în achiziţionarea şi organizarea acestor cunoştinţe conform cu proprietăţile sistemului cognitiv, îl determină pe elev să-şi conştientizeze propriile resurse cognitive, să-şi examineze strategiile de învăţare şi să le utilizeze pe cele mai eficiente.
Dorina Sălăvăstru – Al. I. Cuza University, Iaşi, Romania
