Paradigme ale stresului ocupaţional
Deşi referirile la problematica stresului sunt foarte frecvente atât în limbajul cotidian cât şi în cercetarea ştiinţifică, încă nu există o definiţie universal acceptată a acestui concept. Stresul a fost conceput atât ca o variabilă independentă, cât şi ca una dependentă sau ca un proces. Aceasta confuzie este datorată parţial ariei largi de aplicaţie pe care o are stresul în ştiinţele medicale, comportamentale şi sociale. Se poate realiza o sistematizare a definiţiilor stresului în patru categorii: definiţii bazate pe răspuns, pe stimul, pe interacţiune şi cele tranzacţionale. Una dintre primele abordări sistematice ale stresului defineşte fenomenul prin răspunsurile de natură psihologică, fiziologică şi/sau comportamentală determinate de stimuli ameninţători numiţi agenţi stresori sau factori de stres. În 1956, Selye (apud Sikora, Beaty, Forward, 2004) a introdus noţiunea de afecţiuni asociate stresului prin termenul de „sindrom general de adaptare” (SGA), sugerând că stresul este un sindrom constituit din toate schimbările nespecifice din sistemul biologic care apar sub acţiunea stimulilor nocivi. Această stare este caracterizată prin pierderea motivaţiei, scăderea forţei, a greutăţii corporale şi a poftei de mâncare. Răspunsurile la stres erau considerate ca fiind independente de natura factorului de stres, urmând un model universal. În cadrul SGA, au fost descrise trei etape: cea a reacţiei de alarmă (mecanismele de apărare sunt activate, activitatea mai intensă a simpaticului are ca efect secreţia catecolaminelor care pregătesc din punct de vedere fiziologic corpul pentru acţiune), cea de rezistenţă (în care răspunsul de adaptare înlocuieşte reacţia de alarmă) şi cea a prăbuşirii sau a epuizării (datorate unei perioade prea lungi de rezistenţă sau unei reacţii de alarmă prea violente).
Daniela Zaharia – Al. I. Cuza University, Iaşi, Romania
