Argumentarea în discursul didactic
Argumentarea face parte din viaţa noastră cotidiană. Fiecare în felul nostru, în anumite momente, este obligat să argumenteze pentru a-şi pleda cauza, să aducă probe pentru a putea convinge, pentru a justifica o anumită conduită ori, pur şi simplu, pentru a influenţa – cu mijloacele discursului – un anumit public în efectuarea unei alegeri sau în luarea unei decizii. Conceptul de argumentare a beneficiat de interpretări şi semnificaţii dintre cele mai diferite. Uneori, argumentarea a fost identificată drept „o manieră de a prezenta şi a dispune argumentele”, după cum nu de puţine ori ea a fost văzută ca un „procedeu de a-i convinge pe alţii”. Să subliniem că argumentarea a fost înţeleasă şi tratată ca o configuraţie de raţionamente ordonate cu un scop bine determinat (convingerea), iar mai nou argumentarea este privită, alături de demonstraţie, ca o formă de întemeiere (fundamentare) a tezelor. Oricum, nu putem trece cu vederea că demersul argumentativ este prezent în cvasimajoritatea domeniilor cogniţiei umane: în domeniile juridic, politic, educaţional, moral, filosofic, ştiinţific, ca şi în multe altele. Adeseori, mai ales în epoca modernă, ea a fost resimţită ca un atentat în calea libertăţii umane, evident, mult mai subtil decât altele, dar prin aceasta nu mai puţin pervers. De aici şi până la a teoretiza legătura dintre argumentare şi violenţă nu e decât un pas, pe care, fără prea mari remuşcări, timpurile noastre l-au şi făcut!
Dorina Sălăvăstru – Al. I. Cuza University, Iaşi, Romania
