Factori psihologici ai evoluţiei postoperatorii
Loredana Gherasim, Cătălina Neculau
Teoria iniţială a neajutorării învăţate susţine faptul că lipsa de contingenţă dintre rezultate şi răspunsuri determină formarea expectanţei inutilităţii acţiunilor, ceea ce are drept consecinţă apariţia deficitelor de performanţă în sarcinile ulterioare (Seligman, 1975). Teoria a fost demonstrată pe animale, însă aplicată subiecţilor umani a dat naştere la numeroase critici, deoarece nu a putut explica o serie de rezultate obţinute în condiţii de laborator. Astfel, uneori neajutorarea era generală, iar alteori specifică (Hiroto & Seligman, 1975, Cole & Coyne,1977 apud Peterson şi col., 1993), uneori evenimentele negative precipitau reacţiile depresive ale oamenilor, iar alteori nu (Brown & Harris, 1978; Lloyd, 1980 apud Peterson şi col. 1993). De asemenea, în confruntarea cu aceleaşi probleme nerezolvabile şi evenimente negative, s-a constat că numai la unii oameni apărea neajutorarea (Alloy şi col., 1984, Dweck & Licht, 1980 apud Peterson şi col., 1993) şi depresia (Metalsky şi col., 1992). În aceste condiţii autorii au concluzionat că teoria trebuia să ţină seama de predispoziţia de explicare a cauzelor evenimentelor, pentru a putea înţelege reacţiile diferite ale oamenilor la aceleaşi evenimente (Nolem-Hoeksema, 1998).
Loredana Gherasim – Al. I. Cuza University, Iaşi, Romania
Cătălina Neculau – Al. I. Cuza University, Iaşi, Romania
