Desigur că termenul de curriculum nu reprezenta, la începutul anilor ’90, cel mai popular concept, nici pentru personalul didactic „format iniţial şi perfecţionat continuu” după vechile programe pedagogice puternic ideologizate şi chiar, nici pentru cercetătorii şi universitarii români, adesea limitaţi, din motive obiective dar şi subiective, la consultarea literaturii traduse în limba română, la contacte sporadice şi nesemnificative în cadrul comunităţii ştiinţifice internaţionale, sau la consultarea unui număr extrem de redus de reviste de specialitate din străinătate, lectură posibilă în special în Bucureşti, apoi, într-o mică măsură, în celelalte oraşe universitare din ţară şi foarte puţin în restul ţării.