Portret de absolvent

Anii studenţiei au însemnat pentru mine o perioadă de acumulare, de problematizări, de căutări, de aspiraţii şi de sens, de aceea, îmi aduc aminte cu plăcere şi cu nostalgie de tot ce gândeam şi simţeam atunci, dar şi acum. A fost o perioadă unică, pe care am abordat-o cu seriozitate, fiind conştientă că învăţarea are sau trebuie să aibă o legătură cu profesia de mai târziu.

Acum, după 20 de ani, pot spune că n-aş fi putut deveni profesionistul de astăzi fără informaţiile şi experienţele de atunci, care îmi stau, precum o fundaţie, la baza construcţiei mele ca psiholog, şi care mi-au permis să pot construi mai departe. Partea bună este că am ştiut ce fel de construcţie vreau să devin şi, conştientizând asta, am ştiut şi ce am de făcut, întocmai pentru că îmi era foarte clar unde doream să ajung: să fiu alături de oameni, să-i ajut în a deveni cea mai bună versiune a lor, să-i ajut să se bucure de ei înşişi. Şi, făcând asta, am trecut şi eu, la rându-mi, printr-o paletă de versiuni ale fiinţei mele. Dăruirea e o taină, aşa cum spunea N. Steinhardt, „Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte. (…) Dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine.”.

Azi, uitându-mă în urmă, cred că profesia m-a ales pe mine şi sunt mulţumită de evoluţia mea … Am înţeles că devenirea mea profesională s-a sincronizat de-a lungul timpului cu devenirea mea ca om, şi viceversa. Există un soi de întrepătrundere între cele două, aşa încât, orice pas înainte într-unul din cele două domenii se răsfrânge automat şi asupra celuilalt domeniu. Aşa se face că, având privilegiul de a lucra cu oamenii, m-am transformat şi mă transform continuu într-un om, sper, mai bun şi într-un psiholog care învaţă şi se dezvoltă neîncetat.

Le sunt profund recunoscătoare tuturor profesorilor mei care, de-a lungul timpului,   m-au îndrumat, m-au captivat, mi-au dat încredere şi care şi-au pus amprenta asupra devenirii mele ca om şi ca viitor profesionist.