Portret de absolvent

“Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu …” Eu am plâns în prima toamnă când am realizat că treceam pe lângă facultate, dar eu nu mai aveam să fiu student din toamna aceea. Sala de lectură cea prietenoasă mi-a ţinut de frig, de singurătate, mi-a dat emoţii şi m-a întărit. Alteori, acolo am sorbit cea mai bună cafea, chiar dacă era doar 50 de bani la vremea aceea. Simt şi acum aroma cafelei din paharul de plastic, luată de la parterul clădirii.

Atunci când am decis să mă înscriu şi la această facultate, eram deja studentă la Litere, în cadrul Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Trăisem aşadar emoţia începutului vieţii de student. Aici veneam cu alte gânduri. Voiam să schimb lumea şi credeam atunci, mai cred încă şi azi, că doar prin educaţie pot oferi eu ceva lumii. Aşadar, îmi propusesem să o fac aşa cum se cuvine şi nu doar pentru a obţine o diplomă. Inspiraţia şi felu-mi de a fi m-au ajutat să mă organizez în mod eficient. Astfel, după fiecare sesiune la dublu, înălţam o rugăciune de mulţumire că a mai trecut una şi să nu credeţi că respiram prea mult, pentru că începeam pregătirile pentru următoarea.

Am fost un student activ. Mi-a plăcut mereu SĂ FIU, SĂ ŞTIU, SĂ POT, SĂ OFER şi SĂ PRIMESC! Aici mi-am găsit prieteni pentru toată viaţă, alături de care am împărţit cafeaua de la tonomat şi “Meniul zilei” de la cantină. Am împărţit gânduri, griji, suferinţe, dar şi hohotele de râs, plimbările nocturne şi prăjiturile de acasă.

Marele examen, după finalizarea facultăţii, a fost imediat: “Titularizarea”. Aveam acum să demonstrez dacă mi-am ţinut cuvântul. Da, mi-l ţinusem, pentru că am reuşit să obţin un rezultat foarte bun. Imediat după examen, am ocupat postul de învăţătoare la şcoala pentru care eu “m-am făcut dascăl”. Eram împlinită acum. Era vremea să aplic ceea citisem în cărţile de pedagogie. Dacă mi-a fost uşor sau greu, nu prea pot cântări acum, ştiu doar că a fost frumos şi că la fiecare hop îmi spuneam că nu trebuie să las ceea ce scrie în cărţi să rămână doar în cărţi.

Faptul că pot fi dascăl într-o şcoală în care ni se respectă libertatea de exprimare artistică şi pedagogică îmi oferă bucuria de a nu mă îndepărta prea mult de ceea ce sunt eu, de principiile mele de viaţă şi, mai ales, de dorinţa de la care a pornit visul meu: “Să schimb lumea!”. Şi dacă cineva mă întreabă cum îmi merge cu idealul meu, le pot spune că primii mei copii sunt deja liceeni şi că sunt tare frumoşi. Sunt tineri foarte implicaţi în viaţa socială. Nu sunt deloc indiferenţi la problemele lumii şi, deşi sunt de două ori mai înalţi decât mine, încă îmi sar în braţe. Desigur, lumea nu se schimbă cu asta, dar lumea e fiecare dintre noi. Apoi, nici nu ştiţi ce mare realizare e să vezi de la fereastra clasei tale cum un elev de la tine din clasă ridică un ambalaj de la biscuiţi şi îl duce la coşul de gunoi, fără să i se spună. Cred că acestea sunt cele mai mari reuşite ale mele, mai mari chiar şi decât faptul că unii elevi sunt foarte buni la matematică sau scriu compuneri vaste.