Portret de absolvent

Multă lume mi-a ”furat” decizia de a merge la facultatea de psihologie, considerând că am fost un urmaş firesc al părinţilor mei, absolvenţi, la rândul lor, ai aceleaşi facultăţi. Încep prin a-mi lua acum, oficial, decizia înapoi, pentru că a fost a mea 😊. Am decis în clasa a 7-a că vreau să fac psihologia şi am rămas dedicată  acestei căi până în prezent, dar în felul meu.

De mică am fost analitică, empatică şi mi-a fost uşor să detectez minciuna, dar şi adevărul, pur intuitiv. Prin urmare visul de a deveni terapeut a fost unul natural, firesc – deja făceam asta şi o făceam pe gratis şi forţat cu toată lumea care îmi ieşea în cale. Mulţi mi-au mulţumit, mulţi nu m-au mai suportat 😊.

Şi totuşi nu am ajuns să fiu terapeut. Pentru că, atunci când am crescut mare, mi-am dat seama că, de fapt, nu îmi place. Sunt o persoană atât de orientată spre soluţii încât aş fi fost un practician de toată bafta, lipsită de răbdare în a-mi asculta clienţii în cabinet săptămâni întregi până când sunt pregătiţi să vadă ceea ce eu văzusem deja din primele şedinţe. În schimb am fost un client fidel al cabinetelor de psihoterapie. Am fost la terapie prima dată în studenţie şi apoi, din 2016 am adunat vreo 7 ani de şedinţe terapeutice, cursuri, cărţi etc. etc. şi bine am făcut. Fiecare persoană care a contribuit la vindecarea mea interioară are parte de recunoştinţa mea profundă pentru succesul pe care l-am avut până acum şi pentru cel care va să vină.

Am avut şi am succes, dar nu ca terapeut, ci ca om de resurse umane în ultimii 19 ani, şi, în ultimul an, ca antreprenor, posesor al unei aplicaţii de matrimoniale combinată cu sfaturi practice de dating şi dezvoltare personală. Şi, după 19 ani de practică am decis să mă dau şi eu mare, ca toată lumea, şi să fac un curs care va fi disponibil online din ianuarie. Bănui că o merg mai departe cu a publica o carte şi tot aşa. Ca toată lumea, nu 😊?

Am ajuns să fiu om de resurse umane din noroc chior, fără să fi avut vreo contribuţie majoră la acest eveniment care mi-a schimbat viaţa radical şi care m-a pus în legătură cu mentori minunaţi a căror învăţăminte încă îmi mai răsună în urechi, în special cel al lui Eliahu Friedmann – ””Andreea, rabdare, rabdare”. Eram şomeră, disperată, săracă, un prieten bun ştia toate acestea, m-a recomandat şi aia a fost. Marele meu merit, totuşi, a fost că am muşcat din această oportunitate ca dintr-un ionatan bine copt şi m-am bucurat de această carieră aproape de la început.

Cu ce m-a ajutat facultatea vă întrebaţi? Cu totul şi cu nimic. Nici măcar nu trebuia să fiu absolventă de psihologie, ci de psihopedagogie, dar doamnele de la secretariat au făcut o greşeală fericită şi m-au trecut intrată la psihologie, ultima pe listă şi nu au mai putut să dea înapoi.

Mie mi-a plăcut facultatea. Nu aş mai face-o din nou, pentru că nu sunt fan al sistemului de învăţământ românesc ca stil de predare. Dar, dacă aş fi obligată, aş alege-o tot pe aceasta, cu aceeaşi profesori şi aceeaşi colegi, poate cu materii însoţite de mai multă aplicabilitate.

Prima persoană care a contribuit colosal la ceea ce sunt eu acum a fost domnul profesor Cornel Havârneanu, care mi-a şi fost îndrumător la licenţă, spre uimirea multora care îl vedeau ca pe un tartor. Dar el a fost primul care a văzut ceva potenţial în mine, deşi chiuleam la cursurile lui de frică, şi m-a cooptat în ceva grup de cercetare. Grup care mi-a dat încredere că o fi ceva de capul meu, grup cu care am făcut o cercetare pe care am prezentat-o la Timişoara, cercetare care a şi fost baza lucrării mele de licenţă. Nu i-am mulţumit niciodată direct, decât după licenţă, dar sper că i-am adus cinste prin faptul că peste tot unde am lucrat am introdus statisticile 😊. Ştiu sigur că ar fi fost mândru de mine. Dar el a fost cel care mi-a spus, fără cuvinte – ”Andreea poţi face orice”. Şi i-am urmat îndemnul.

Doamna profesor Luminiţa Iacob este iubirea oricărui student care trece pe la cursurile ei şi care are un minim de simţ al umorului şi curiozitate ştiinţifică. De la ea şi sub îndrumarea dumneaei am aflat despre eutanasie, despre fenomenul Piteşti, evoluţia cuplurilor după decesul copiilor şi multe alte subiecte interesante, dincolo de Psihologia copilului. Şi cu ea am aflat că e super util să gândeşti informaţia, nu doar să o memorezi, aşa cum multă lume cerea la vremea respectivă.

Domnul profesor Tiberiu Rudică, cu care am făcut psihologie clinică, mi-a făcut două cadouri – fascinaţia faţă de psihicul uman, şi, odată cu experienţa relaţionării cu dumnealui, am aruncat pe geam frica de autoritate. Era cunoscut pentru faptul că nu dădea niciodată mărire şi că lumea care îndrăzneşte să ceară o re-examinare poate avea chiar surpriza unei note mai mici. Dar eu am îndrăznit şi curajul acesta mi-a prins bine pe tot parcursul vieţii mele. Pentru că am îndrăznit ulterior să spun nu, să mă revolt când era cazul şi să merg prin viaţă cu capul ridicat, uitându-mă direct în ochii oamenilor. Comportamentul lui a fost nedrept, dar eu mi-am luat cadoul pe viaţă prin un exemplu de aşa nu. Şi este tot un cadou, iar oamenii nu sunt perfecţi.

Domnul profesor Adrian Neculau a fost cel care mi-a arătat că pot să am încredere în intuiţia mea, care face casă bună la mine cu logica şi analiza, prin examenul lui neaşteptat din anul doi când, în loc să ne pună să reproducem informaţia ne-a pus să o aplicăm, generând teroare în foarte mulţi dintre studenţii obligaţi 14 ani să reproducă şi atât. Am să ţin minte cât o-i trăi momentul în care i-a ridicat în picioare pe cei care au luat 9 şi 10 şi i-a felicitat că au gândit. Eu am fost printre cei cu 9 şi m-am dat mare toată viaţa cu asta. Pentru că aveam cu ce.

Primii prieteni intimi i-am avut în facultate şi asta m-a ajutat să învăţ ce este intimitatea şi cum se simte. Şi am continuat să o caut şi să o dezvolt şi să o caut.

Petrecerile din cămin se pun la învăţămintele studenţiei? Că am avut multe şi le ţin minte aproape pe toate. La fel cum ţin minte şi statul în cămin, claie peste grămadă cu încă cel puţin alte 3 persoane, experienţă care m-a ajutat să îmi tolerez colegii de apartament mai uşor, fără fantezii de neîmpărtăşit când îi prindeam că nu au spălat vasele.

Iar cadoul de început al facultăţii de Psihologie a fost tot unul de curaj. Ţin minte că a fost o concurenţă colosală când am dat eu a doua oară concurs (prima oară am picat cu brio, ca orice elevă silitoare, fără priorităţi, care învaţă la toate materiile, tot liceul). Toată lumea era în jurul meu în pragul isteriei. Nu m-am dus la altă secţie, unde era mai uşor. Nu i-am băgat în seamă pe concurenţii mei din Bucureşti (am dat concurs şi acolo şi am intrat cu brio) care erau 100% siguri că am greşit. Am avut încredere în mine, în ceea ce ştiam, ceea ce ştiam că pot şi am reuşit.

Curajul de a avea curajul să risc, de a avea încredere în mine şi în steaua mea, a prins aripi odată cu un examen greu, de 4 ore, la doua materii în acelaşi timp, la Iaşi, în 1998. Este curajul care mi-a fost bază pentru construcţia unei cariere minunate, care m-a sprijinit să am mai multe afaceri de-a lungul anilor, care m-a ajutat să învăţ lecţiile primului faliment şi să am curaj să demarez alte proiecte pe cont propriu. Pentru că pot.

Şi acesta este mesajul meu către toţi studenţii care vor citi această prezentare – ”Curajul înseamnă să faci ce îţi doreşti şi când te temi de tremură cămaşa pe tine. Pentru că dacă te înghesuie să faci, înseamnă că ai tot ce îşi trebuie să faci şi să ai succes”.

Am 44 de ani, am fost Director Global de Resurse Umane, am avut 2 firme de recrutare, în prezent am lansat o aplicaţie de matrimoniale şi lansez în ianuarie un curs de resurse umane. Şi sunt plătită la nivel european pentru că merit, aşa cum merită orice persoană care are curajul de a evolua. Ceea ce poate oricine.

Cu respect,

Andreea Hrab