Portret de absolvent

Orice tranzacţie bursieră are la bază aşteptarea iraţională că în momentul acela cursul acţiunilor se află într-un punct local de maxim sau de minim. În acest fel, profesioniştii şi amatorii, deopotrivă, speră să vândă sau să cumpere acţiuni cu cea mai mare marjă de profit. În realitate, putem ajunge la această performanţă doar din întâmplare, pentru că, de cele mai multe ori, ne dăm seama că am fost în punctul de maxim sau minim doar la ceva timp după ce am trecut de el. În viaţa de toate zilele, pe măsură ce trec anii, trăim un fenomen similar: doar privind retrospectiv putem estima că într-un anume moment al vieţii noastre am fost pe coama unui val (sau nu). Sunt rare momentele în care putem face această apreciere justă, chiar în momentul în care lucrurile se întâmplă.

În cazul meu, abia acum, la 25 de ani după absolvirea Facultaţii de Psihologie, pe atunci încă situată în Corpul A al Universităţii, pot să îmi dau seama de punctele de maxim la care am fost martor şi am luat parte ca student. Mă aflu în poziţia inedită să fiu printre puţinii care au cunoscut Facultatea de Psihologie în trei ipostaze diferite: ca student al primei generaţii de absolvenţi de după 1990, în calitate de cadru didactic, în primii şase ani după absolvire şi, acum, din exterior, ca cercetător în diaspora. Am avut şansa să am ca profesori (şi apoi colegi) două generaţii diferite: discipoli ai faimoşilor Mihai Ralea şi Vasile Pavelcu (profesorii Andrei Cosmovici, Adrian Neculau şi Tiberiu Rudică), precum şi membri ai ultimei promoţii de absolvenţi înainte de desfiinţarea psihologiei ca disciplină academică de către regimul comunist (profesorii Luminiţa Iacob, Corneliu Hăvârneanu, Ion Dafinoiu, Aurel Stan). Ca student, de la ei am învăţat să apreciez nu numai originile ilustre ale psihologiei ieşene, ci şi „drama psihologiei” ca disciplină care încă luptă să-şi întărească poziţia ca ştiinţă şi nu doar ca o artă în rândul celorlalte ştiinţe. Ca membru al colectivului catedrei, am preţuit în mod deosebit suportul necondiţionat pe care mi l-a oferit un trio profesoral (prof. A. Neculau, prof. L. Iacob si prof. C. Hăvârneanu) în propria dezvoltare profesională. Nu numai că am fost încurajat şi susţinut în demersurile mele de a face cercetare în domeniul cogniţiei sociale – în contrast cu abordarea europeană axată pe reprezentările sociale, atât de dominantă la Iaşi în acea perioadă –, dar acest ajutor mi-a fost oferit chiar cu riscul, asumat şi justificat de altfel, de a mă pierde ca membru al colectivului, atras fiind de mirajul de a continua cercetarea peste ocean. Ca cercetător în străinătate, într-un loc situat peste şapte fuse orare, mă simt ca fiul cel mic al împăratului din legendele noastre, care a plecat la drum peste (şapte) mări şi ţări: am răzbit în lume cu bunele merinde din traistă (a se citi baza solidă de cunoştinţe acumulată în cei cinci ani de studii „undergraduate”, cum era obiceiul pe atunci), dar şi cu calul fermecat care încă mai mănâncă jar (a se citi curiozitatea şi interesul pentru psihologie, pentru cercetare, precum şi aptitudinile gândirii critice, atât de necesare muncii din acest domeniu, care mi-au fost insuflate pe perioada studiilor de licenţă şi doctorat).

Deşi departe de Iaşi şi în contact sporadic cu actualul corp profesoral (printre care mai regăsesc doar două treimi dintre feţele familiare – la ultima verificare a site-ului web al facultăţii), legăturile de suflet cu Facultatea de Psihologie rămân puternice. Pe lângă nostalgia anilor de sfârşit de secol XX, accentuată de trecerea timpului, continui să mă bucur mult când aud ştiri legate de realizările psihologiei ieşene. Impresia mea e că noile generaţii sunt pe mâini bune şi că încă se mai umplu traistele cu merinde şi se mai găsesc cai nărăvaşi care mănâncă jar pentru absolvenţii de psihologie din zilele noastre care îşi iau zborul de la Iaşi.